Trecând pe lângă dealuri molcome, încărcate cu tufe de soc în floare, privind la petecele de pădure care au rezistat ultimilor 20 de ani de stricăciune, aproape că nici nu am sesizat pustiul drumului. Pe mai bine de 7 km nici un sat, nici o casă. Apoi, după o curbă, am intrat aproape brusc în această comună. Astăzi aproape un loc pustiu, Bichiş a fost atestată documentar în anul 1296 sub numele „Terra Bekes.
Trecând pe străzile şi uliţele satelor comunei aproape îţi vine să spui că aici odată erau dealuri pline de viţă de vie, aici odată era un castel, în acest loc odată era o biserică, erau case, era o moară, era o rezervaţie cinegetică, era o casă de oaspeţi a fostei familii conducătoare.
Ziceam că aproape îţi vine să spui ...pentru că privind mai atent, toate acestea mai au o şansă de a exista şi în viitor.
Pentru că la Bichiş, după o perioadă în care oamenii păreau că au uitat de satul lor, au început să îi aprecieze vechimea, frumuseţea, unicitatea.
Dornici de a vedea ce anume îi face pe localnici să fie din nou interesaţi de casa lor, am trecut „la pas pe uliţele satelor comunei. Primul popas l-am făcut în satul Ozd. Şi am găsit atât de multe lucruri interesante în acest ţinut uitat de lume, încât nu ne-am mai dat duşi o zi întreagă. Nici măcar atunci când stihiile naturii s-au năpustit peste noi.
Dar până la ploaia de după masă, ziua a început cu o dimineaţă frumoasă. Şi ciudată. Ca toată ziua de altfel. comment by Eugenia Kiss
lasati si voi cate un comentariu
flaviusicafsz 1 year ago