un cal din-acela cu ochii de foc
păşea peste prunduri şi frunze de nuc
deasupra Lumina-n al lunii obroc
din pânze cu stele cădea pe-un sătuc


şi calul acela stăpân nu avea
decât rotitoarele-n cosmic motor
cu toate regine-n-afară de-o stea
cu ochi plângăcioşi şi curaţi de izvor


trecea calul negru cu ochii de foc
departe spre nucii bătrâni şi senini
dar steaua aceea-aşezată pe doc
rupea pânza nopţii de sus, din lumini


născută din nou, ea timid îl privea
cum scutură coama, plecând ochi de foc
cuminte şi tânăr lumina-i stătea
să umple tot cerul de dar şi noroc


în faţă-i izvorul ce curge întins
să mângâie piatra, nisipul, matern
de ce soarta stelei de tot s-a desprins
din pânza aceea şi zboru-i etern?


priviţi cum căzută-i din ceruri prea reci
în chip de codană cu părul ei blond
culori s-o descrie rămân mult prea seci
şi vorbele mele sunt fără de fond


pe glezna cea albă un fir curge roş
căci poate-ntr-o piatră, căzând, s-a rănit
doar calul cu ochii de foc prea frumoşi
aleargă spre ea şi e timpul oprit

pe unde-s acele regine de sus
pe unde se-ascunde destinul rotit
căci toate şi totul acum a apus
şi timpul se-apleacă bătrân şi smintit


căluţul aleargă trecând printre nuci
coroanele grele şi negre sclipesc
când ea se ridică - un cânt să aduci
spre ei şi destinului prea nebunesc


ajunge în faţa-i, se-opreşte supus
ea tot nu priveşte spre ochii de foc
încalecă însă - regine de sus
revin iar pe boltă, zâmbind de noroc


şi cal şi steluţă cu pas liniştit
trec poate în visul cuiva pe pământ
poemul cu nuci e acum la sfârşit
regine sclipesc pe al nopţii veşmânt. (less info)